Ochelari cu iz polonez

User Rating:  / 3
PoorBest 

Clasic vorbind, orice poveste are 5 părţi: expoziţie, intrigă, desfaşurarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ. Povestea mea e însă încăpăţânată şi tot refuză să se încadreze, motiv pentru care am să v-o prezint aşa cum vrea ea să fie :

Acum 8 luni mă trezeam într-o dimineaţă de iarna pe la 4 şi ceva, îmi căutam în ghete ciocolata de Moş Nicolae şi plecam la drum. Urma să ajung la destinaţie în camera mea din Gdynia, Polonia pe la ora 1 noaptea. Începeam aşa şirul de “e prima oară când fac asta”, fraza care urma să mă înfioare de zeci şi sute de ori pe parcursul celor 9 luni petrecute acolo. Am plecat cu un rucsac în spate şi am fost uimită sa realizez că au încăput în el cam toate lucrurile de care aveam nevoie şi toate amintirile care imi erau dragi. Nu ştiu daca aţi avut vreodată sentimentul ca v-aţi împachetat viaţa, aţi luat-o în spate şi aţi pornit cu ea la drum. Necunoscutul are bunul obicei de a trezi un mix de teamă şi de entuziasm pe care fiecare detaliu mărunt îl agită apoi şi mai tare. E mai ales acel moment în care realizezi cum cu cât rucsacul te trage mai tare pe spate, cu atât mai puternice iţi simţi picioarele şi cu atât mai clar te simţi pe tine însuţi.
Povestea în sine are un început şi un sfârşit şi ambele au fost pline de emotie. Îmi imaginez că aşa e pentru toţi. E o senzaţie stranie cea în care realizezi că ai lasat în urmă confort şi că în secunda aceea, EXACT în acel moment, nu ai nimic altceva familiar în jurul tau: doar tu şi rucsacul. Apoi momentul final: aceeaşi intensitate a emoţiei şi cumva, aceeaşi situaţie: în drum spre aeroport realizezi că pleci cu acelaşi rucsac, plin de cu totul alte amintiri şi cu un sentiment cald şi plin. Plin de tot.
Prefaţa poveştii e momentul în care alegi să pleci într-un SEV: motive, dorinţe, alegeri – uneori greu de făcut – fiecare le trăieşte în felul propriu. Apoi treci printr-un training. Ţi se va explica cum un proiect lung te va schimba, ce etape urmează, la ce să te aştepti – primeşti un cadou care iţi va servi ca plasă de siguranţă în momente în care schimbarea te va pândi pe la colţuri. Totul e logic şi cu aparenţă previzibilă. Am deţinut toate aceste informaţii şi m-au ajutat mult, însă de fiecare dată m-am trezit trăindu-le din plin, cu zambete şi lacrimi. Acum, cele 9 luni în care am lucrat la centrul pentru tineri din Sopot arată cam aşa:

Primele două săptămâni: emoţii, fericire, vise. Oameni noi, camera mea cu vedere la mare, libertate, bucuria de a te chinui să cumperi lapte la magazinul de la parter într-o limbă care îţi e complet straină. Plăceri mărunte şi provocări zilnice care mă făceau să mă simt pur şi simplu vie.
Următoarele două săptămâni: frustare, nervi, sentimentul că nu sunt în stare, singuratate, senzaţia că nimeni nu mă lua de fapt în seamă, cu atât mai puţin în serios.
Vineri dimineaţă, în a doua săptămână după Anul Nou: mă trezesc şi mă gândesc “ok, aşa nu pot. Hai să fac ceva”.
Următoarele 8 luni: momente mici şi mari de satisfacţie şi luptă, de temeri şi plimbări, de râsete şi de adio-uri cu lacrimi în ochi.
Îmi amintesc atât de clar sentimentul pe care îl aveam în momentul în care avionul a decolat înspre România. Îmi luam adio de la un an minunat din viaţa mea, mândră de ceea ce am făcut şi ce am învăţat, recunoscătoare pentru toţi oamenii pe care i-am întâlnit dar cel mai şi cel mai clar, sentimentul inconfundabil de a ştii că am facut un lucru în care credeam.
Nu sunt fana cuvintelor mari şi a lecţiilor de viaţă date cu generozitate şi cu o privire profundă şi serioasă. Cred cu ardoare că nimic nu valorează cât un moment trăit de tine şi nimic nu te învaţă mai bine decât propriul efort. A fost unul dintre marile motive pentru care am hotărât să plec in Polonia. Şi uite acum, la 8 luni de la întoarcere, realizez că singurul lucru care mi-a dat putere sa trec peste obstacole cu zâmbetul pe buze şi cu mintea doritoare să înveţe a fost faptul că făceam ceva în care chiar credeam. Dacă e să fiu sinceră şi realistă, m-am dus acolo fără să ştiu să fac ceva în mod deosebit. Lucrurile normale: să pictez pe ici pe colo, să gătesc la limita comestibilitatii un fel două de mâncare şi câteva idei de la orele de lucru manual din generală. Mi-am promis în schimb să nu-mi permit sa fiu ignorantă şi să mă implic în ceea ce aleg să fac. Altfel mi se părea că nu ar fi meritat.

Clipe au fost din toate.
Mii şi mii de secvenţe se derulează în faţa ochilor mei iar povestea se transformă într-un film.

Stop cadru 1 : o amintire de pe drum

În trenul de noapte spre Cracovia, în timp ce eu şi colegele mele dormeam duse, vine controlorul. Încercând să verifice data de naştere de pe buletinul meu, i-au picat ochii pe singurul lucru care semăna a dată: numele strazii pe care locuiam în România - “1 Decembrie 1918”. Cam contrariat, s-a uitat la mine, s-a uitat în buletin, moment ce s-a repetat de câteva ori, după care mă întreabă bulversat: “dar câţi ani ai tu domnişoara, 94?!”

Stop cadru 2: o limba nouă

Într-o dimineaţă în prima lună în Polonia, trezită din somn de către poştaş, încerc să mă înteleg cu acesta apelând la cele 5-10 cuvinte pe care le ştiam pe atunci. Întrucat nu reuşeam să înţeleg absolut nimic şi părea a fi important, l-am întrebat nevinovată dacă nu vrea să intre să vorbim pe google translate. Mi-a arătat unde sa semnez şi a plecat râzând cu lacrimi.

Stop cadru 3: perechile de ochelari

Să te trezeşti la 5 dimineaţa, să vezi marea din pat şi o corabie de piraţi navigând. Să te duci la bucătărie, să faci cafea şi să o bei pe plajă. Să găteşti mâncare tradiţională pentru colegii tăi de apartament şi să cânţi din tot sufletul melodii de acasă. Să le citeşti seara poveşti în limba ta. Să te simţi român şi asta să te facă mândru. Să călătoreşti, să schimbi experienţe cu oameni din toate colţurile lumii şi să fii uimit cât de asemănători suntem la bază dar cât de diferiti ne pot face experientele noastre. Să înţelegi că viaţa chiar se vede în funcţie de ochelarii pe care ţi-i pui şi că este pur şi simplu, alegerea ta.
Pe parcursul întregii poveşti, am schimbat mai multe perechi de ochelari. Imaginari.
Începutul a fost greu. Mi-au trebuit câteva săptămâni orgolioase până să renunţ la încăpăţânare şi să pot să realizez că tensiunile erau de multe ori datorate lipsei de comunicare si nu nepăsării sau răutăţii, cum preferam să cred. Era mai simplu aşa. Totuşi…oamenii nu au obiceiul să întrebe iar eu nu aveam obiceiul să le spun sincer când lucrurile nu erau ok şi să le propun schimbări. Mă lăsasem cuprinsă de atitudinea “oricum nu le pasă, ce rost are să încerc să fac ceva” şi mă îndreptam promiţător către un SEV sumbru şi plin de frustrare. Într-o vineri dimineaţa mi-am facut curaj şi le-am propus să stăm de vorbă. În afară de tot suportul lor pentru a-mi pune în practică ideile, am caştigat şi respectul şi prietenia unor oameni deosebiţi.
Mă tot întreb ce vreau de fapt să vă spun. Cred că asta: MERITĂ! Merită să te implici, merită să te descoperi şi să rişti din când în când, merită să renunţi la confort şi să accepţi să iei frica cu tine şi să porneşti la drum. Am fost fericită să văd cât de mulţi tineri aleg Serviciul European de Voluntariat însă mi-am reîntărit o credinţă: dacă alegi să faci un lucru, fă-l cu adevărat. Voluntariatul are multe faţete atrăgătoare. Ar fi ideal să aducă cu sine şi asumarea resposabilităţii de implicare activă. Am resimţit asta de fiecare dată când ajungeam acasă obosită dar mulţumită şi cu atât mai mult am ştiut-o la final, când mi-am luat la revedere de la copiii cu care lucrasem zi de zi, timp de 9 luni. S-a râs, s-a plâns, s-a mâncat tort. Era facut de mine. Era uscat, cam ars şi prea dulce, dar au cerut şi a doua porţie.

Nu cred că povestea mea are un final. S-a încăpăţânat de la început să nu respecte nişte reguli literare de bază. Daca nu vrea, nu vrea!…plus că mi-e dragă aşa. Adevărul e că o port cu mine mereu şi o preţuiesc mult, însă e prima dată când se vede scrisâ pe hârtie. Are emoţii. Eu ţin să-i mulţumesc căci m-a învăţat atât de multe iar amprentele ei se regăsesc în lucrurile mici şi mari pe care le fac. Mi-a oferit în dar câteva perechi de ochelari. Imaginari.

Fifth Edition

5While closing the 4th edition of Scriptamanent, after the final meeting in Izmir, we are already preparing the new call for the next edition of the project. Stay tuned!

Login form