Va urma

User Rating:  / 3
PoorBest 

Inceputul este întotdeauna greu dar acum când mai am două luni de voluntariat, sfârşitul îmi pare mult mai greu. Pe măsură ce îmi aduc aminte de prima zi când am văzut Gdansk-ul şi recitesc paginile scrise în septembrie, luna când am devenit oficial voluntar EVS în Polonia, mă simt copleşită de ce a fost, ce este şi ce va urma.
De şapte luni încerc să mă împrietenesc cu un personaj, aş spune dificil şi curios, pe care l-am cunoscut oficial în septembrie când am ajuns în aeroportul din Gdansk, într-o zi senină cu multe emoţii, parcă toate adunate în acelaşi loc din stomacul meu. De atunci în fiecare zi îl aud cum se mişcă dintr-un loc în altul, schimbând o vorbă sau două cu oameni care par să-l placă foarte mult, unii chiar imi dau impresia că-l iubesc. Iar eu de fiecare dată când îl aud îmi doresc aşa mult să-l pot înţelege şi să-i răspund, dar tot ce reuşesc să scot pe gură sunt câteva cuvinte stâlcite frumos cu accent românesc. După şapte luni de „świetnie”, „bardzo dobrze”, „cześć, jak się masz?” pronunţate în toate felurile şi accentele posibile, am avut timp să mă obişnuiesc cu acest nou prieten şi să încep să-l cunosc. Chiar sa-l înţeleg şi să-i răspund când îmi vorbeşte încet. Din acea prima zi din septembrie am ştiut că va fi pentru mine cel mai important din proiect, uneori mai important decât ceilalţi voluntari, şi că va fi nevoie să-i acord cea mai mare atenţie şi grijă. Mi-a marcat experienţa de aici în moduri atât de diverse, cum nu-mi imaginam când mă gândeam prima oara la Polonia. Prima dată când am vorbit pe Skype cu coordonatoarea de proiect, Kasia, eram atât de absorbită de ideea de a pleca, încât am răspuns naiv „că în final, nu este nevoie să cunoşti limba că să zâmbeşti”. De atunci am zâmbit de foarte multe ori în cele mai diverse situaţii, dar de înţeles cu adevărat ce se află în spatele zâmbetului polonez, încă nu. Personajul dificil şi misterios de la început s-a transformat într-un prieten fără de care viaţa în Polonia ar fi foarte grea. ”De ce Polonia?”. Pentru că nu ştiam nimic despre ţară iar ca turist erau şanse mici să o vizitez. Ce a contat foarte mult a fost proiectul care părea să fie scris special pentru mine: urma să lucrez cu adolescenţi, cu vârste între 13 şi 18 ani, într-un centru after school. Un al treilea motiv, curiozitatea lingvistică: limba poloneză este considerată una dintre cele mai dificile de învaţat din Europa. Acestea erau motivele de la început, după şapte luni însă, mi-a devenit foarte clar de ce am ales un proiect EVS - în afara ţării - pentru că am vrut o pauză de la cei 29 de ani petrecuţi în Bucureşti, o lungă pauză de la „ce trebuie” şi „nu trebuie”. Pe masură ce scriu, mă gândesc la întoarcerea acasă ca la revederea unei persoane dragi de care m-am desparţit printr-o ceartă urâtă. Pe măsură ce se apropie momentul reîntoarcerii, am fluturi în stomac care îmi aduc aminte de cum mă simţeam în ziua când am plecat spre Polonia. „Oare nimic nu s-a schimbat?”
Ca voluntar european totul a fost altfel, cum mă asteptam şi îmi doream să fie, un mediu complet diferit de ce ştiam. Dacă în unele cazuri diferit însemna neprietenos sau dificil, mai ales datorită „prietenului necunoscut”, per total niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă sau mai relaxată ca în proiectul ăsta. De unde a început totul? Cu un uşor zâmbet spun că de la gelozie. Eram teribil de geloasă pe o prietenă care urma să plece pentru trei luni în Luxemburg într-un proiect cultural. Cele trei luni au trecut, ea s-a întors şi eu eram în aceeaşi stare de „stop cadru” ca în momentul când a plecat. Aşa că am început să întreb, să caut, să pun toate întrebările stupide şi mai puţin stupide, mi-am imaginat toate scenarile posibile despre ce voi găsi şi am spus „paaaaaaa!”. In prima zi eram ca un burete care absorbea cele mai mici detalii din ce mă înconjura: mirosuri noi, arome, sunete, clădiri, forme, oameni, culori. Atât de mulţi oameni! Proiectul de voluntariat este despre oamenii pe care i-am întâlnit şi îi plac, oamenii pe care i-am cunoscut şi nu vreau să-i revăd a doua oară şi oameni pe care îi admir şi îi doresc mereu aproape. In final, fiecare persoană întâlnită mi-a influenţat experienţa.
Cum încercarea mea de a mă împrietenii cu limba poloneză era stângace şi greoaie, majoritatea timpului încercam să compensez izolarea lingvistică fiind atentă la detalii şi la chipurile noi. Aşa puneam cap la cap gesturi şi reacţii care alcătuiau portretele persoanelor din jur, mai ales cele de la centrul unde lucram, un fel de joc de-a “Psihologul”. Am început să cunosc şi să descopăr poveştile celorlalţi şapte voluntari din proiec, cei care formează de fapt experienţa EVS-ului meu. Sunt poveşti despre fascism şi libertate din Belarus, despre mesele în familie şi aromele din Italia, despre prietenii alături de care ai crescut din Ungaria. Despre mama care are nevoie de ajutor din Germania si fetiţa care nu vrea să crească din Armenia. Locuim în acelaşi apartament, mergem la aceleaşi petreceri, învaţăm împreună limba poloneză dar percepem fiecare secundă din EVS „diferit” surprinzător de diferit. Când se întâmplă să vorbim despre modurile în care trăim EVS-ul simt ca am în faţă o carte imensă de istorie şi călătoresc din Turcia în Ungaria şi mai departe, prin cuvintele lor. Pentru că vorbind despre noi vorbim puţin şi despre ţara din care venim. In proiect am simţit ca niciodată până acum că sunt româncă şi vin din acea ţară din Europa a cărei formă seamană cu un frumos peşte sau un buchet de flori pe orizontală. Vorbind despre ce imi place şi ce nu îmi place în Polonia am vorbit mereu şi despre limba română în care mă exprim altfel decât în poloneză sau engleză, despre oraşul Bucureşti, care şi-a lăsat amprenta asupra felului în care privesc un oraş, despre imaginea României în Polonia şi în celelalte ţări din Uniunea Europeană care se suprapune peste imaginea personală, deseori fiind prima care este observată şi apoi persoana. Râd mereu când sunt întrebată dacă în Transilvania sunt vampiri sau dacă toţi românii sunt „cyganie”. Pentru că se mai întampla în unele cercuri să fiu prima româncă pe care o întâlneau, am avut parte de o porţie sănătoasă de râs auzind stereotipurile despre România sau spunându-le stereoripurile mele despre Polonia. Sper sa am mereu acelaşi simţ al umorului.
Trecând peste şocul lingvistic care m-a lăsat fără speranţe într-o comunicare autentică, am început să devin din ce în ce mai atentă la toate accentele şi cuvintele noi pe care le auzeam, de la cele specifice limbii poloneze până la maghiară şi belarusă. Cu toată dorinţa mea de a învaţa limba poloneză, am ajuns să fiu o ascultatoare excelentă şi mai puţin o vorbitoare. De multe ori m-am simţit ca un copil care învaţă pentru prima oară să vorbească şi visează că are puteri magice de a învaţa orice limbă în 10 zile. In fiecare dimineaţă respiram adânc şi îmi imaginam cum va fi când voi putea să rostesc o propoziţie întreagă în poloneză, cap coadă, fără greşeli. Ce nu puteam să înţeleg şi să exprim în poloneza, cumunicam în engleză, italiană şi franceză. Râd cu hohote când mă gândesc cât de mult uram franceza în liceu iar acum imi sună atât de dulce. Una din surprizele frumoase ale EVS-ului a fost posibilitatea de a descoperi atât de multe limbi, învaţând într-o lună ce mi-ar fi luat un semestru la şcoală. Insă ce a fost extraordinar cu ceilalţi voluntari datorită diversitaţii lingvistice, a fost apăsător şi greu cu copiii centrului unde lucram. Atunci aveam nevoie de cele mai multe puteri magice să reuşesc să comunic cu tineri între 13 şi 18 ani, nu foarte râbdători, care repetau mereu „vorbeşte în poloneză, vorbeşte în poloneză”. Aş vorbi în poloneză toata ziua şi noaptea dacă aş ştii măcar cât ştie un copil de 5 ani. Aş desena şi aş dansa dacş ar ajuta să mă exprim mai bine. Atunci îmi veneau în minte orele de joc când învaţam copiii de la gradiniţă să vorbească. Pe scaunelul de plastic, eu eram cea mare şi ştiam ce e corect, iar ei cei mici. O lecţie de umilinţă nu (prea)strică! Cum am mai spus de multe ori în scurta mea povestire, limba poloneză a devenit personajul principal din povestea SEV-ului mea, făcâdu-se simţit în permanenţă.
Când se întâmpla să fiu întrebată „Ce fac în voluntariat?” povesteam cu lux de amănunte despre serviciul european de voluntariat având surpriza ca la final, să se înţeleagă doar că este vorba despre a munci pe gratis (voluntar) într-o altă ţară. Şi colac peste pupăză, nici nu ştii limba respectivă. Cineva chiar m-a întrebat de ce aş face o asemenea nebunie? Cred că vroia să spună prostie. Eu m-am simţit mai degrabă invers, că ţara gazdă îmi face mie o favoare iar tot ce am de facut este să mă bucur de ce primesc, mai exact condiţii propice şi tot ajutorul de care am nevoie pentru a experimenta noi situaţii, învăţa noi limbi ştrăine sau pur şi simplu pentru a te relaxa. Da, se poate să fie chiar numai asta!
Momentul meu EVRIKA a fost în timpul trainingurilor, toate cele trei. Nu ştiu ce m-a fermecat aşa de mult, însă cât eram în training, mai ales cel de la mijlocul proiectului, mă simţeam bine în fiecare secundă şi redeveneam bureţelul care vrea să ştie tot. Lăsam banda să înregistreze în mintea mea tot ce se întâmpla şi puterile magice păreau chiar posibile. Aşa că m-am dus mai departe de dorinţe magice şi în ultima zi de training întrebarea mea a fost „Cum pot fi şi eu trainer EVS/Youth în Action?”.
Cum spuneam mai sus, sfârşitul îmi pare mult mai dificil. Imi este greu să pun în câteva cuvinte tot ce am trăit aici, mai ales când pentru mine povestea nu s-a terminat încă. Poate, la finalul celor nouă luni, va semăna cu povesta unui mut ajuns într-o ţară străină sau cu povestea unui copil care pleacă să se descopere, neştiind de fapt că fuge de sine. Sau o poveste despre curajul de a reveni acasă.

Fifth Edition

5While closing the 4th edition of Scriptamanent, after the final meeting in Izmir, we are already preparing the new call for the next edition of the project. Stay tuned!

Login form